Viorel Pasca, binefăcător pentru 400 de oameni abandonați de soartă pe care i-a primit în casa lui

În timp ce mulți dintre noi ne gândim ce mașină să ne mai luăm sau ce destinație de vacanță să alegem anul acesta, Viorel Pașca, un bărbat de 49 de ani dintr-un sat mic din județul Bihor, se gândește cum să mai cumpere o casă. Nu pentru el, ci pentru bolnavii uitați de toată lumea, cei care au nevoie de un loc unde să fie îngrijiți. De 13 ani, Viorel Pașca primește la el acasă acele persoane care nu au neapărat nevoie de spitalizare, care nu au loc nici în spitale, cazuri sociale, oameni abandonați de familie, fără casă, fără venituri, „fără nici un Dumnezeu” cum ar spune unii, oameni bolnavi de cancer, paralizați, cu membre amputate, oameni care au stat pe străzi și pentru care spitalele din țară nu au loc. În fiecare zi, la poarta domnului Pașca se oprește cel puțin o ambulanță care aduce un bolnav din orice colț al țării unde nu a mai fost loc pentru el.

În urmă cu 13 ani, Viorel Pașca s-a uitat în curtea sa și și-a dat seama că are două camere goale pe care cu dragă inimă le-ar fi dăruit cuiva, numai să facă un bine. A văzut un reportaj la televizor care prezenta cazul unor oameni care au ajuns cu degerături severe la picioare. A doua zi s-a dus la Spitalul Județean din Oradea și le-a spus medicilor de acolo că dacă au astfel de cazuri sociale, să le trimită la el că el se oferă să le poarte de grijă, să le dea un adăpost deasupra capului și o masă caldă. Și așa a început să primească oameni la el în casă. Când nu a mai avut loc, s-a gândit să mai cumpere o casă, și încă o casă și tot așa, până a ajuns la un număr de șapte case. Nu vă imaginați că era bogat și nu avea ce face cu banii. Fiecare casă are povestea ei și lucrurile s-au așezat atât de frumos în drumul lui că exact atunci când nu mai avea nici o speranță, a găsit donatori care l-au ajutat să facă bine. Azi spune că el nu ar fi fost nimic fără toți oamenii cu suflet mare care s-au implicat în proiectul lui și care l-au ajutat să poată avea grijă acum de aproape 400 de suflete.

Cum ajung oamenii aceștia la dumneavoastră? Vă știu toate spitalele din țară?

Da, azi, cum spuneam, au venit patru numai din București, împreună cu doctorul, cu asistent social, cu asistent medical. Ieri mi-au adus din Alba, săptămâna trecută au venit din Medgidia, din Botoșani, din Brașov, din Arad. Vin din toată țara, iar la asta ar trebui meditat puțin în rândul „celor de sus” pentru că e o mare, mare problemă în sistemul de protecție socială din România și nu vorbește nimeni despre ea. De ce? Pentru că cei care suferă nu știu să vorbească sau cum să pună problema, iar ceilalți nu știu pentru că nu au avut de-a face. Și vorbesc în special despre bolnavii cu afecțiuni psihice. La noi, 80% dintre bolnavi sunt bolnavi psihic, toți trimit de spitale, de psihiatrie, de primării sau alte instituții pentru că nu sunt locuri; statul român nu are centre suficiente unde să fie îngrijiți bolnavii psihic.

Cum funcționați dumneavoastră mai exact?

Eu am casa mea, proprietate privată. Conform legii, pot să primesc în spațiu pe cine vreau. Dacă vine un bolnav din Craiova și spune că vrea să locuiască în Dumbrava, la domnul Pașca, eu am tot dreptul să-l primesc în spațiu la mine acasă și îi fac viză de flotant. Iar dacă nu are buletin, că se întâmplă foarte des asta, îi facem un buletin cu adresa Dumbrava.

Dar cum de ajung ambulanțele la dumneavoastră? Sub ce formă?

Pentru că de-a lungul timpului au realizat că nu au unde să-i trimită pe bolnavi și că dacă eu îi primesc, e mai convenabil pentru spitalul respectiv să-i trimită cu ambulanța aici. De exemplu: de la Medgidia până la Oradea sunt vreo 700 de kilometri. Reprezentanții spitalului din Medgidia spun așa: Cât ne costă pe noi o zi de spitalizare? Destul de mult. (Și au bolnavi care stau doi, trei ani în spital, iar pe nota anchetei sociale ce ajunge la mine scrie „tolerat în spital”). Omul nu necesită spitalizare, dar nu au unde să-l trimită pentru că el poate fi cu picioarele amputate, paralizat la pat, etc. Ca să nu mai vorbesc de faptul că omul acela poate nu e nici asigurat și nu plătește nimeni spitalizarea. Și atunci ce să facă cu el? Decât să se încarce cu o notă de plată uriașă, îi costă mai puțin să-i trimită cu Ambulanța 700 de kilometri.

Și cât stau oamenii aceștia la dumneavoastră?

Sunt bolnavi care stau de 13 ani, de când am început. Unii pleacă după ce se fac bine. De exemplu, vine un om la 50 și ceva de ani care a suferit un accident și nu se poate întoarce pe stradă pentru că nu se descurcă. Stă aici până se face bine, se pune pe picioare și apoi pleacă și dacă nu pleacă, îl îndemnăm noi. Noi nu vrem să îngrijim aici oameni sănătoși. Dacă e sănătos să se ducă să muncească, sau, dacă nu are încotro, să se ducă să cerșească, pentru că și asta e o muncă. Un om bun de muncă nu poate sta la noi să trăiască din mila altora. Nu încurajăm nemunca.

Aveți și personal medical?

Da, avem două asistente medicale, bolnavii sunt înscriși la medicul de familie, peste 200 dintre bolnavi au tratament medical zilnic pe care îl administrăm (tratament prescris de medicul din spitalul din care vine), îi pansăm pe cei care au nevoie, pentru că avem tot felul de cazuri. Avem bolnavi cu cancere, cu amputații, mâncați de șobolani, oameni fără identitate cărora li s-au dat nume în funcție de locul și perioada în care au fost găsiți.

Câți bolnavi aveți acum?

380 și ceva, aproape 400.

Incredibil. Și mai aveți loc?

Facem dacă e nevoie. Tot timpul facem loc. Sunt 15  case, fiecare casă cu povestea ei despre cum a fost cumpărată.

Spuneți-mi povestea uneia dintre case, cea mai emoționantă.

Toate sunt emoționante, dar să vă zic una. Într-o seară îi zic nevesti-mi: „Vezi că nu mai avem nici un loc, au ajuns și doi într-un pat. Neapărat mai trebuie luată o casă, dar nu știu cum să facem”. A doua zi, primesc un telefon de la o persoană care vorbea engleză. Omul îmi spune că e din Olanda și că a avut o mătușă în vârstă care în urmă cu ceva timp s-a gândit să ajute un proiect din Europa de est, din România în special pentru că fusese născută în București. A vrut să-și scrie testamentul și să lase o oarecare sumă de bani. S-a interesat și ne-a găsit pe noi și le-a spus rudelor că la Dumbrava vrea să lase banii. Omul mi-a spus că mătușa a murit și nu a apucat să scrie testamentul, dar că vrea totuși să-i respecte dorința și mi-a cerut un număr de cont ca să ne trimită 40 de mii de euro pentru a cumpăra o casă. Vă dați seama cum îmi tremurau picioarele? Cu o seară înainte spuneam că nu avem bani de casă și a doua zi mi-au intrat banii în cont. A treia zi m-am dus și am cumpărat casa.

O altă casă. În urmă cu vreo 2 ani, într-o sâmbătă seara mă duc iarăși la nevastă-mea și îi spun: „Iarăși nu mai avem locuri. Noi avem ceva bani, dar nu suficienți. M-am dus să văd o casă, dar oricât am negocia, tot nu ne ajung; e prea mult”. Duminică la amiază intră un tânăr. Eu îl întreb: „De unde sunteți?”. El răspunde: „Nu e important”. Ne-am uitat uimiți la el, l-am întrebat dacă vrea să viziteze, el a zis că nu vrea pentru că știe ce e aici. Atunci l-am întrebat de ce a venit. A zis că a venit să ne lase ceva, așa că a scos un plic galben, gros, l-a lăsat pe masă și a plecat. Când l-am desfăcut, erau multe bancnote de câte 20 și 50 de euro. Mi-a luat mult timp să-i număr și la final am ajuns la suma de 22 de mii de euro.

Incredibil. Și cine era omul acesta?

Nu știm doamnă, că a zis că nu e important.

Așa că fiecare casă are povestea ei. Am scris două cărți cu întâmplări petrecute în toți acești ani, cu poveștile caselor și ale oamenilor. Vă dați seama că aici am avut judecători, profesori, ingineri, fotbaliști, antrenori de fotbal, polițiști, oameni de faceri, tot felul de oameni. Toți aveau în comun același lucru: și-au pierdut familia, casa și serviciul și au ajuns pe străzi.

Care e povestea primului om care a ajuns la dumneavoastră? Vă amintiți?

Da, dar al doilea și al treilea au povești și mai interesante.

Prima a fost o femeie de 68 de ani care a locuit pe stradă, a fost internată în spital, acolo așteptau să se încălzească vremea ca să o trimită înapoi pe stradă și atunci am ajuns eu la spital și le-am spus celor de la spital că eu sunt dispus să primesc cazuri sociale. Atunci mi-au dat-o pe femeia asta.

Imediat după m-au sunat de la spital să-mi spună că mai au un caz: o femeie de 83 de ani care a vrut să se sinucidă spunând că mai bine moare decât să ajungă iar pe stradă. Ea locuise doi ani pe stradă, fusese internată și când au anunțat-o de la spital că va fi externată a doua zi, ea a spus: „mai bine mor decât să fiu externată”. Avusese doi copii, căsătoriți amândoi. Ea avea apartament în Oradea și locuise acolo cu unul dintre copii, cu soția lui și cu fiul lor. După un timp, femeia s-a gândit că e în vârstă și ar fi bine să facă ordine în acte și să-și împartă averea. A făcut acte la notar prin care i-a dat copilului cu care locuia apartamentul. În decurs de un an, au murit amândoi copiii ei, așa că a rămas în apartament cu nora și nepotul. Norei i-a fost jenă să scoată soacra din casă, așa că a vândut apartamentul și a plecat. A venit noul proprietar și a scos-o în stradă. La 80 și ceva de ani a stat pe stradă în Oradea, mai mult prin cimitire unde primea de pomană. Femeia era cam surdă și nu ne puteam înțelege cu ea pentru că vorbea numai maghiară. Primele câteva luni nu a scos nici un cuvânt, era tot timpul tristă și încruntată. Într-o zi a venit soția să-mi spună că a văzut în acte că era ziua femeii. I-am făcut repede un tort, am scris „La mulți ani!” în românește că nu știam maghiară, i-am pus lumânare și ne-am dus la ea. În momentul acela i s-a luminat fața și de atunci a fost altă femeie: ne îmbrățișa, zâmbea, ne pupa. Atunci am învățat eu că nu trebuie să faci lucruri mari, e suficientă o îmbrățișare, un zâmbet, lucruri care nu costă nimic și care au un impact teribil asupra acestor oameni; sunt oameni necăjiți, oameni care au plâns, care au suferit mult, iar o îmbrățișare pentru ei înseamnă enorm.

A treia bolnavă care a venit la noi și-a vândut apartamentul și a zis că-și ia două garsoniere, una pentru ea și una pentru singurul ei copil. Când a văzut băiatul toți banii aceia, a dispărut. Am întrebat-o pe femeie: „Dar ce a vrut să facă cu toți banii aceia?”. Iar ea a zis că a vrut să-și ia mașină și a plecat în Ungaria, iar femeia a rămas fără nici un leu pe stradă, în Oradea. A stat și ea doi ani pe străzi, timp în care a devenit alcoolică. Într-o bună zi a suferit un atac cerebral, a paralizat și a ajuns la noi. E la noi de 13 ani și în tot timpul acesta copilul nu a căutat-o niciodată. Nimeni, niciodată nu a întrebat de ea, deși ea e paralizată în pat.

Sunt fleacuri pe care noi încercăm să le facem pentru oamenii aceștia, dar fleacuri care pentru ei înseamnă enorm. Să iei bolnava asta, de exemplu, să o pui într-un cărucior și să o duci câteva sute de metri până la prima terasă din sat unde să bei o cafea cu ea. Pentru noi e un fleac, pentru ea e o sărbătoare.

Am încurajat tot timpul voluntarii să vină aici. Sunt prea mulți bolnavi și nu are cine să facă lucrurile astea mărunte pentru ei. „Nu te pune nimeni să lucrezi nimic, nimeni nu-ți cere un leu, doar vino și stai cu el, ține-l de mână, spune-i că arată bine, scoate-l la plimbare, joacă șah cu el, fă ceva cu el pentru că pentru omul acela înseamnă enorm”. În condițiile în care oferim cazare și masă pentru voluntari; avem camere pregătite special, curate, 3 mese pe zi, numai să vină să stea cu oamenii. Dar încă mai avem de lucru cu voluntariatul.

De unde adunați donații?

Primim donații de peste tot. Cei care donează sunt din clasa medie, de obicei. Sunt prea puțini bogați care donează. Dar sunt și oameni săraci care donează, ceea ce e impresionant. M-a sunat un domn din Arad că taie un porc și să vin la Arad să-l iau că mi-l dă gata preparat. Un porc e masa pentru o zi, așa că m-am dus. Când am văzut casa omului și în ce condiții trăia, mi-a fost rușine să-i iau porcul. Dar am văzut și bucuria omului că voia să ajute, să dăruiască și nu puteam să-l refuz. Sunt foarte mulți oameni săraci care donează: unul 10 ouă, altul un sac de cartofi și așa mai departe. Sunt mulți români plecați în străinătate care donează, ceea ce e foarte emoționant. Oamenii aceia s-au dus acolo să facă bani, așa că trăiesc acolo, muncesc acolo și donează aici.

Noi folosim vreo 200 și ceva de bucăți de scutece pe zi și sunt oameni care încearcă să găsească soluții ca să nu le cumpărăm.

Un om din Timiș ne trimite săptămânal mașină cu diferite lucruri și cu făină. Omul acela ne-a spus să nu mai cumpărăm niciodată făină pentru că el ne poate asigura făina. Noi facem aproape 100 de pâini pe zi și am făcut o socoteală și am realizat că doar pâinea ne-ar costa peste 10 mii de lei pe lună, și de ceva vreme nu ne costă nimic.

Dar oamenii de acolo sunt plătiți?

Da, altfel nu am avea cum. Nu se poate cu voluntari pentru că aici nu poți să spui: „nu fac astăzi, fac mâine”. Aici nu se poate așa ceva. Dimineața la 7 începe munca: se pregătește mâncarea la bucătărie, în saloane femeile intră și încep să-i schimbe pe bolnavi, să-i spele, să îi bărbierească, să-i ducă la duș, fac curățenie. E foarte multă muncă și nu poți conta pe voluntari pentru așa ceva.

Și cât personal aveți?

La fiecare casă e o femeie care are grijă de bolnavii respectivi. În medie, o femeie are grijă de 25-35 de bolnavi. În plus avem două bucătării unde se pregătește mâncarea și se împarte. Practic, sunt vreo 20 și ceva de femei care sunt plătite din donațiile pe care le primim. Femeile respective fac o treabă extraordinară.

Dar dumneavoastră, un singur om, faceți ce ar trebui să facă statul…

Nu e chiar așa. Eu sunt singurul om care vorbește cu dumneavoastră acum, eu vorbesc în numele oamenilor. Eu am avut ideea, dar gândiți-vă că alături de mine stau foarte mulți oameni. Gândiți-vă că omul care ne-a donat 3 cartofi (am avut odată un om care atât a avut să ne dea) sau cel care a donat azi 20 de lei, toți sunt partenerii noștri. Ei se implică, sunt alături de noi, suntem o echipă imensă, iar eu doar coordonez.

Atunci putem spune că dumneavoastră și echipa faceți ce ar trebui să facă statul…

Dar putem și inversa: echipa cea mare și cu mine.

Dar facem cu drag. Statul nu ne-a dat niciodată nimic, eu nu am cerut niciodată nimic din partea statului pentru că eu vreau să ajut statul, nu să-l încurc. Mie mi-au plăcut vorbele lui Kennedy: „Nu te întreba ce face țara pentru tine, ci întreabă-te ce poți face tu pentru țară”. Mie îmi place să gândesc așa pentru că vreau să fiu de folos.

Sursa


0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns