Românca din Iași care conduce o echipă de cercetare genetică la Milano: „Vreau să descopăr mecanisme importante pentru cancer!”

Născută la Iași, în 1974, Dana Brânzei a absolvit liceul în orașul natal, unde a și început studiile universitare, la Facultatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa”. După ce a încheiat primul an acolo, a plecat definitiv din țară, iar astăzi lucrează în cercetare la Institutul de Oncologie Moleculară din Milano.

În Italia, conduce o echipă internațională formată din 12 oameni – biotehnologi, fizicieni, medici sau ingineri – care încearcă să descopere mecanisme importante pentru viitoare posibile tratamente ale cancerului. Mai exact, laboratorul condus de românca Dana Brânzei studiază procese de reparare a ADN-ului și de organizare a cromozomilor.

Unde ai continuat studiile după ce ai părăsit România?
Am plecat în Japonia, inițial în Tokyo, cu o bursă de studii de la Ministerul Japonez de Educației, pe cinci ani. În primul an am studiat intensiv limba japoneză, astfel încât să pot face studii universitare în această țară. Pe atunci, cursurile se făceau integral în japoneză. După ce am încheiat anul de pregătire a limbii japoneze, m-am mutat în orașul Sendai, la Universitatea Tohoku, unde am urmat Facultatea de Farmacie.

La terminarea celor cinci ani și absolvirea facultății, am obținut o altă bursă, pentru masterat. Apoi au urmat alte burse, pentru doctorat, pe care mi l-am dat în biologie moleculară și celulară, la aceeași universitate din Sendai. După toate astea, am lucrat ca cercetător post-doctoral la institutul RIKEN, din localitatea Wako. În final, am stat 11 ani și jumătate în Japonia, înainte să mă-ntorc și să lucrez în Europa.

Cum ai ajuns în Milano și cât de ofertantă e Italia pentru un cercetător?
În 2005, când lucram încă la RIKEN, în Japonia, am venit la institutul IFOM (n.a. – International Foundations of Medicine) din Milano pentru un schimb de experiență, ca să învăț câteva tehnici noi pe care voiam să le aplic proiectului meu. Mi-a plăcut ce-am găsit aici și tot atunci am primit propunerea să lucrez ca cercetător. Ceea ce am și făcut, jumătate de an mai târziu. Institutul este foarte bun, iar Italia e o țară care îmi place. Însă nu e ușor să conduci munca de cercetare aici, motivul principal fiind acela că fondurile de cercetare sunt limitate.

După doi ani lucrați la institutul din Milano, ai primit propriul laborator de cercetare.
Așa este. După doi ani, am aplicat pentru poziții de șef de laborator în diferite universități și centre din Europa, inclusiv la institutul pentru care lucram deja. Candidații interni sunt de regulă descurajați, dar am primit oferta. Cum îmi plăcea institutul mai mult decât cele din locurile de unde am primit oferte (pe care le-am vizitat cu ocazia interviurilor), am decis să rămân. În acest moment, echipa mea are 12 oameni, dar mărimea ei depinde de fondurile pe care le adun. Mai ales dacă reușesc să accesez fonduri europene.

România, Japonia, Italia. Unde te-ai simțit cel mai bine?
În fiecare dintre ele m-am simțit atât foarte bine, cât și foarte rău. Cred că acum sunt OK, dar asta în principal pentru că am ajuns la un anumit nivel spiritual. Încerc să mă concentrez strict pe prezent, când greutățile par să vină una după alta. În final, stilul de viață ni-l alegem noi și nu e nevoie să fim afectați de ce fac cei din jurul nostru. Nici să facem competiție cu ei, nici să punem etichete. Însă ambientul științific este deseori extrem de agresiv. Să rămâi liniștit și focalizat pe lucrurile care contează, în știință și în viața personală, nu e ușor.

Ai studiat atât în România, cât și în Japonia. Ce diferențe ai observat între cele două sisteme de educație?
Sistemele sunt diferite, deși organizarea din Japonia era oarecum asemănătoare cu cea din România. Dar cred că cei mai importanți sunt oamenii pe care îi întâlnești și cu care interacționezi în timpul procesului de învățare. Din punctul ăsta de vedere, am fost norocoasă. Mi-a plăcut să învăț și am fost susținută pe calea asta atât de familie, cât și de profesorii mei. Și din liceu, și din Japonia.

Ai câștigat numeroase premii în lumea academică, de-a lungul anilor. Care sunt cele mai „de suflet”?
Toate m-au bucurat și m-au ajutat să merg înainte. Câteva care rămân de bucurie sunt Premiul de Excelență pentru studiile de doctorat, cele două premii de la European Research Council, pentru laborator. Alte momente? Când am fost aleasă membră a organizației EMBO (European Molecular Biology Organization) sau când am fost nominalizată Cavaler pentru merit științific, de către președintele Klaus Iohannis.

Ca om de știință originar din România, cum ați fost privită în lumea academică?
Nu am întâmpinat greutăți pentru că sunt româncă. Mă simt respectată și prețuită în lumea în care mă mișc, dar este un traseu care cere timp. Nu ar fi drept să spun că naționalitatea nu contează deloc. Cu siguranță, inițial sunt alte naționalități mai bine privite decât cea de român. Dar important e să clădești încredere și să cultivi valoare.

Revin un pic la perioada petrecută în Japonia. Ce au japonezii și nu au europenii?
Japonia este țara mea de suflet. M-am născut în România și trăiesc în Italia, dar sufletul meu, la nivel fundamental, e în Japonia. Niponii pot trăi momentul florii de cireș, care durează doar câteva zile, cu admirație, iubire și adorație. Ca să continui cu acest exemplu, cireșul devine anual o posibilitate de trăire a vieții, una de câteva zile, dar una din care Dumnezeu crește ca un copac și devine prezent în tine. Bineînțeles că nu trebuie să fii în Japonia ca să te uiți la cum strălucește lumina soarelui, printre crengile pline de flori, și să fii complet fericit, conștient în același timp că totul trece în afara acelui moment fragil și etern.

Nu este vorba despre ce au japonezii material. Au chiar mai puțin decât europenii, din punct de vedere al bunurilor acumulate. Probabil că stau mai bine tehnologic, dar cel mai important e că sunt acomodați natural cu meditația, ca mod de trăire a unei vieți altfel foarte responsabile și serioase. Asta am adoptat eu, sau am încercat să iau cu mine din Japonia.

Sunteți plecată de ceva timp din țară. Cum se vede de la distanță mediul de cercetare din România?
Mediul de cercetare, în toate țările din lume, este creat nu numai de infrastructură și echipamente, ci și de oamenii excepționali pe care îi are. Din ce-am văzut și auzit, sunt anumite fonduri europene care au intrat în România, în ultimii ani, dar nu am simțit că oamenii din țară sunt dispuși să se dedice trup și suflet cercetării. Că nu sunt doritori, cu adevărat, de cunoaștere. Însă e doar o impresie de la depărtare, poate să fie complet greșită.

De ce vă e cel mai dor din România?
De mama și de cei dragi rămași acolo. Ajung cam o dată pe an în țară, să-i văd pe ai mei și să respir aerul de acasă. Deocamdată nu mă gândesc să mă restabilesc în România, dar nu-i exclus ca pământul natal să mă cheme la el, la un moment dat.

Ce obiective profesionale aveți în viitorul apropiat?
Aș vrea să fac în continuare cercetare la nivel mondial, să descopăr mecanisme și terapii pentru cancer. Nu știu unde voi fi. Deocamdată e bine la Milano, deși nu e ușor să găsești oameni de valoare. Cercetarea se face în echipă și sper să găsesc persoane pasionate și talentate cu care să lucrez.

Sursa

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns