Ultimul interviu cu actorul Ion Besoiu

Actorul Ion Besoiu a murit miercuri, la vârsta de 85 de ani. Ion Besoiu s-a născut la 11 martie 1931, la Sibiu, şi a absolvit Academia de Teatru şi Muzică din Sibiu.

Ion Besoiu a debutat în 1957 şi a jucat pe scena Teatrului „Radu Stanca”, din Sibiu, vreme de 16 ani. La București, a jucat la Teatrul „Lucia Sturza Bulandra” și a fost, ulterior, timp de 12 ani directorul acestui teatru.

Cele mai cunoscute roluri ale sale sunt Cloșca, în „Procesul lui Horia” (1967), Serebreakov, în „Unchiul Vanea” (1983), Polonius, în „Hamlet” (1985), Oronte, în „Mizantropul” (1989), Corifeu, în „Antigona” (1993), Ferapont, în „Trei surori” (1995), Senecus, în „Caligula” (1996), și Muhoiarov Ivan Matveevici, în „Oblomov” (2003).

În anii ’70 a jucat în serialul Toate pânzele sus, în regia lui Mircea Mureșan.

Câteva dintre filmele în care a jucat Ion Besoiu sunt: „Furtuna”, „Neamul Șoimărestilor”, „Haiducii”, „Răscoala”, „Mihai Viteazul”, „Ciprian Porumbescu”, „Păcală”, „Ion, blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Ultima noapte de dragoste”, „Lumini și umbre”.

Iata mai jos fragmente dintr-un interviu acordat de Ion Besoiu, în 31 octombrie 2015, ziarului EZ.

Cum vedeți lumea teatrului de astăzi în raport cu perioada în care ați făcut primii pași pe scenă?

Ion Besoiu: Este o diferență de mentalitate, o diferență istorică. Am început teatrul acum mai bine de șaizeci de ani, în 1949. Era o perioadă în care teatrul însemna o artă importantă pentru regimul care ițea capul în România după 1944, însă el a fost folosit ca instrument de propagandă în primul rând. Comuniștii și-au dat seama că această artă are o funcție formativă, educativă, și-atunci au pus accent pe înființarea instituțiilor teatreale în fiecare capitală de județ. A fost o dezvoltare importantă. Au dispărut teatrele particulare și au apărut cele de stat, foarte controlate ca reportoriu. Cu toate acestea, se strecurau și piese clasice de valoare.

Erau trei piese rusești, două românești…

Așa e, era un procentaj: două piese sovietice, la care se mai adauga una rusească. Un Ostrovski, care era un “dramolete de public” – “Vinovat fără vină” – de pildă, dar și un Cehov sau un alt titan rus. Apoi, urmau producțiile românești. Sigur, teatrul nostru a evoluat treptat, mai ales după ce ne-am eliberat de clișeele acestea obligatorii. Ulterior, a contat mult faptul că s-a încurajat dramaturgia originală. Păi, noi, în afara lui Alecsandri, a lui Delavrancea, a lui Davila, nu aveam dramaturgi. Or această mișcare de încurajare a adus în prim plan un Paul Everac, un Iosif Naghiu, un Teodor Mazilu… Am constatat acum, pentru că încă mai joc la Nottara, că Mazilu, cu piesa sa “Mobilă și durere”,  are o percuție extraordinară la public. De ce? Pentru că moravurile noastre nu s-au schimbat de mai bine de 100 de ani. Lumea lui Caragiale e încă de actualitate.

De unde găsiți puterea să mai urcați pe scenă?

Iubitule, putere fizică nu mai am. Dar mă duc cu mare plăcere să mă întâlnesc cu publicul. Mi-am dat seama că spectatorii se recunosc în piesa aceasta (n. r. – “Mobilă și durere”) și o înțeleg. Așa cum suntem noi, românii, știm să râdem, batjocorindu-ne pe noi înșine. Acest lucru este foarte important, înseamnă că avem simțul umorului. Nu-i așa, o chestie tragică.

Poate că umorul, de orice fel, ne-a ajutat să supraviețuim…

Păi, nu că poate, ci sigur ne-a ajutat! Teatrul, umorul în general. Nu uitați că suntem un neam cu foarte multe frustrări. De-a lungul istoriei, de câte ori n-am fost nevoiți – pentru că așa ne-a așezat Dumnezeu -, la răspântie asta, să ne prefacem? Să undurăm umilințe și să izbucnim din când în când… Dar nu atât de puternic ca un Vezuviu. Am răbufnit în mici revolte, cum a fost momentul 1848, o revoluție importată de altfel. În Franța, în Germania, în Austro-Ungaria au fost revoluții de amploare… Am făcut-o și noi, dar trei zile a ținut! N-a plecat Popa Șapcă, împreună cu Nicolae Bălcescu și cu toată suita de revoluționari de la ’48, de la Izlaz – unde ținuseră proclamația – , spre Caracal și au rămas de pomină? Toată boierimea din Romanați a stat ascunsă după perdele și, când au ajuns ăștia în centrul orașului, să citească și aici, s-a rupt carul cu ei! De acolo vine vorba “S-a rupt carul cu proști”, pentru că boierimea își bătea joc de ei. Noi n-am avut, deci, izbucniri revoluționare extraordinare. Gândiți-vă că noi am fost ultimul stat din țările socialiste care am lepădat comunismul.

Iar apoi ne-am împușcat și conducătorul mult iubit” în ziua de Crăciun!

Vă dați seama? E cutremurător! Dar, pe de altă parte, pentru mine e ceva înveselitor că avem, ca popor, doza de umor să depășim aceste păcate. Ba chiar îmi dă încredere faptul că putem trece cu atâta ușurință peste nenorociri. Sunt niște tare pe care ni le-a imprimat istoria. Noi am refulat întotdeauna mai modest, nu ca polonezii, sau ca sârbii. Exista, între cele două războaie, o vorbă: “treabă românească”. Ce însemna? Adică un lucru de mântuială, de suprafață… dar am fost un popor cu o mitologie senzațională. La noi, toate evenimentele se petrec în sat. Acolo vin Sfântul Petru, Dumnezeu, Sfânta Vineri…

Aboneaza-te la Canale Tv Romanesti

8_4

Să revenim la teatru. Cum v-ați apropiat de scenă?

Am făcut, din fericire, un liceu excepțional, Colegiul Lazăr, de băieți pe atunci. Sunt născut într-un mediu, într-o matrice spirituală – cum zicea Blaga – senzațională. Din Mărginime mai sunt Gheorghe Lazăr – abia apoi a venit să-i învețe carte pe bucureșteni -, Emil Cioran, Octavian Goga, Lucian Blaga – care a stat o vreme bună la Sibiu -, Radu Stanca, Ion Negoițescu… Sunt personalități copleșitoare. Ne-am dus la bibliotecă, am citit, ne-am deschis la minte. Mergeam la Cercul Literar, scriam poezii. Le recitam fetelor, pentru că, la acea vreme, așa se cucereau fetele, cu lirismul! Nu cu euro sau cu dolari! Ca să recit bine, m-am înscris la Conservatorul Timotei Popovici din Sibiu. Asta în timpul liceului. Întâmplarea a făcut ca, la finalul unui an, când se monta o piesă de teatru, să joc și eu.

Așa ați rămas în teatru…

Da, eu care voiam să mă fac profesor de istorie sau de limba română. Visam la literatură comparată! Asta a fost! Mi-a spus Aurel Ghițescu, actor emerit, venit de la Iași la Sibiu: „Dacă ai mirosit soluția cu care se lipesc mustățile, nu mai pleci din teatru!”. Așa am rămas și poate că am făcut bine. E adevărat că, o dată ce-ai urcat pe scenă, e greu să mai renunți.

Ce rol de film v-a rămas drag?

Iubesc „Toate pânzele sus!” pentru atmosfera lui, nu neapărat pentru rolul căpitanului Anton Lupan. Am filmat pe mări, pe oceane… Eram prieteni adevărați. Plus că am jucat cu niște actori remarcabili – Jean Constantin – extraordinar și genial comic  – și Ilarion Ciobanu, amândoi autodidacți, Papaiani… Foarte drag mi-a fost rolul din “Setea” sau din “Răscoala”, personajul preotului din filmul „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte” sau rolul din „Ion” sau „Tomșa Vodă”. Sunt roluri de referință pentru mine, poate și pentru public. Eu n-am disperarea „Vai, Doamne, a dispărut Generația de Aur!”. A actorilor, adică. Nu! Eu cred că fiecare generație are vârfurile ei.

Părinții nu v-au reproșat faptul că ați ales să faceți teatru? Pe vremea aceea nu era considerată chiar o meserie…

Dar nici nu mai era o meserie de rușine.

Veneau să vă vadă?

La început, nu. În epocă se mai gândea că actrița e curvă, iar actorul e un bețiv. Adevărul e că n-am fost niciodată de acord cu latura aceasta boemă a actorului. Această meserie înseamnă muncă și seriozitate. Un actor trebuie să fie un om cultivat. Dacă n-ai ochiul format pentru stradă și talentul de a vedea tipologii la tot pasul – cum era Octavian Cotescu, care era și cultivat -, trebuie să citești foarte mult. Radu Stanca m-a plimbat trei luni prin cimitire, pe străzi, prin cafenele… Abia apoi mi-a spus: „Gata, acum poți să-l joci pe profesorul Miroiu, din Steaua fără nume”. Deci, nu-i chiar așa simplu. „Artistul nu trebuie înțeles, ci crezut”, îmi spunea Radu Stanca și sunt de acord cu asta. Nu credea că un actor trebuie să se îmbete în restaurant, să se urce și să danseze, aiurit, pe scenă, să-l scoată chelnerii afară în pumni. Cum să-l mai joci pe Romeo, când ăia te-au văzut beat-criță? Actorul trebuie să fie un exemplu, să țină bine minte tinerii. Și voi, jurnaliștii, nu trebuie să scobiți în viața lui personală. Aia nu contează. Cum îmi spunea mie Maria Tănase, că trebuie să dai spectatorului senzația de integritate, de eleganță. Nu știe nimeni cum a fost viața ei și era o femeie frumoasă, o mare artistă… A, că se fac presupuneri că a fost amanta nu știu cui… Copilării! Spectatorul nu trebuie să te vadă în situații jenante, pentru că nu te mai crede. Ca actor, trebuie să fii crezut, nu înțeles.

Maestre, ce este frumosul?

Frumosul este un întreg făcut din mai multe părți, dar din care nu se poate scoate nici o parte și nu se poate adauga niciuna. Nu poți să lipsești dintr-un frumos, să-i dai jos o scândură pe care scrie caracter sau comportament sau morală… Nu merge… Ține de autodisciplină.

Cum vi se pare clasa politică de astăzi?

Să nu ne pierdem optimismul, pentru că suntem un popor fabulos, talentat. Sigur, avem un provincialism caracteristic. Mă stupefiază când văd, la televizor, tineri care glumesc și râd pe seama faptului c-au picat Bacalaureatul. Aceștia sunt produsul acestei clase politice deficitare. Dar nu doar ei sunt reperele noastre, pentru că avem și tineri care merg la olimpiade, cu care ne mândrim.

Ați fost membru de partid și comunist?

Am fost membru de partid, dar nu și comunist. Nu omul este peste vremuri, ci vremurile peste om. Așa era istoria, mediul, conjunctura. Oamenii sunt influențați și influențabili. Dacă te opuneai, n-aveai acces la facultate, la doctorat, n-aveai dreptul la o viață demnă. Nu pot spune că am fost comunist, ci doar membru de partid. De asemenea, nu pot spune despre Beligan, care a fost membru în Comitetul Central, că a fost comunist. Nu! Prin funcția lui era expus, dar asta nu înseamnă că trăia, gândea și simțea ca un comunist.

Mai citiți?

Sigur. Acum mă delectez cu “Istoria Războiului Civil din Spania”. Foarte interesantă. Am fost un mare admirator al acestei perioade istorice, mi s-a părut foarte romantică. Brigăzile din Spania, cu Remarque, cu Hemingway, care au participat la nebuniile astea…

Aveți un trai decent?

Am avut parte de un prieten care m-a ajutat din punct de vedere material. Îl cheamă Relu Muntean, e sibian și fost fotbalist. M-a ajutat enorm, m-a iubit și-l iubesc. El mi-a sponsorizat și filmul „Sibiul, dragostea mea”, dar și pe cel despre Andrei Șaguna. Pe această cale, îi mulțumesc. E un fel de Mecena, dar nu face tam-tam și nici nu iese în față. Ultima mea nevastă – Fie-i iertată! – spunea un lucru: “Dacă dai cu dreapta, nu trebuie să știe stânga”. Și Isus avea o vorbă: „Dați, că mie îmi dați!”. E cea mai importantă parte a religiei creștine, să înveți să dăruiești.

Mergeți la biserică?

Nu sunt un practicant. Dar cred, am calendar ortodox, țin posturile. Cred în Dumnezeu pentru că, de fapt, sunt un om slab. Am nevoie de un reper, care să mă impulsioneze.

Surse: europafm, evz

1-echipamentgratuit-1030x215

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply