Purtarea-Crucii

Hristos, această lecție niciodată înțeleasă

Viața, moartea, crucificarea, înălțarea lui Hristos la cer sunt momente de mare spiritualitate și mister. Viața și mesajele Lui au schimbat cursul omenirii. Vorbim despre drepturile femeilor, căsătorie, copii, școli si despre cea mai mare instituție din lume, biserica. 

Hristos și-a prezis, încă din timpul vieții, moartea. Putea să facă lucrurile să nu se întâmple așa. Le-a lăsat să se producă așa cum ele au fost prezise. Este o lecție pentru fiecare dintre noi, din care trebuie să înțelegem mesajul vieții și al morții lui Hristos. După trei zile de la crucificarea Sa, mormântul era gol.

Crucificarea este singurul moment pe care documentele îl prezintă cu mare exactitate. Odată cu arestarea Lui, începe marea tragedie. Pe de o parte El, cu câțiva ucenici, de cealaltă parte o mulțime dezlănțuită. Un text din Talmud descrie ciomegele și bețele cu care se înarmaseră marii preoți. Unul dintre aceștia era Anna, socrul lui Caiafa, care îi sfătuia pe iudei că este bine ca un om să moară pentru popor. Pe Hristos avea să-l judece Sfatul Bătrânilor format din 71 de persoane.

  • Ce motive au determinat Consiliul să îl condamne pe Iisus la moarte?

Așteptarea vechilor profeți evrei legată de un viitor rege mesianic. Mulțimea refuza să creadă că Iisus ar fi putut fi așteptatul Mesia. În viziunea lor, Iisus era un corupător și un șarlatan. Pentru liniștea comunității trebuia îndepărtat. În timpul procesului, Iisus a declarat că este Fiul lui Dumnezeu. Afirmația a fost considerată o blasfemie care l-a dus către moarte. Pilat, guvernatorul roman, a spus că nu-i găsește nicio vină acestui om. Mulțimea s-a dezlănțuit și a hotărât.

Pentru că era ziua dinaintea Sabatului, mulțimea a hotărât ca totul să se realizeze foarte repede. Orice îndeletnicire în timpul Sabatului era interzisă. Și totul s-a întâmplat repede, așa cum a hotărât mulțimea.

Iudeii vor pecetlui piatra mormântului în nădejdea că uitarea avea să-L acopere definitiv pe Cel ce zăcea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad și nici învierea lui lisus, urmată de răspândirea noii credințe. Mormântul lui Hristos rămâne gol. Nu mai este cum spunem noi “lăcaș de veci”.  Acest mormânt ne vestește că și mormintele noastre vor rămâne goale.

  • De ce Iisus a murit în acest fel, și nu în altul?

Răstignirea era la romani o formă de tortură atât de vi­olentă și de crudă, incât Cicero spunea că nici un cetățean roman n-ar trebui nici măcar să auda de ea, cu atât mai puțin s-o vadă. Răstignirea era, cu alte cuvinte, un spectacol atroce și de neprivit — de aceea persoanele decente nu trebuiau să fie expuse la ea. Era rezervată rebelilor poli­tici. Pentru Roma, Iisus a murit ca rebel politic, fapt ates­tat de învinuirea Sa: „Acesta e Iisus, Regele iudeilor”.

Această moarte a avut un impact nemijlocit asupra învățăturii lui Iisus și a adepților Săi. Deoarece învățăturile lui Iisus — atât cuvintele, cât și fap­tele Sale — erau atât de inseparabile de persoana Sa, pentru ucenicii Săi moartea Lui a fost o catastrofă totală.

Iisus nu era un Socrate, a cărui invățătură să poată fi se­parată de persoana Lui și transmisă într-o școală de gândire.

Iisus propovaduia venirea Împărației lui Dumnezeu. Ucenicii Lui I-au cerut să șadă aici de-a dreapta și de-a stânga Sa. Or, moartea Lui a fost sfârșitul asteptărilor lor mesianice, nimic altceva decât o discreditare totală a tot ceea ce El spusese și făcuse. Prin urmare, Iisus a murit abandonat de ucenicii Săi, fapt care însemna că moartea lui Iisus trebuia să fie sfârșitul adepților Săi. Și așa a și fost atunci când Hristos a murit în mare suferință, renuntând la orice egoism printr-o moarte nu din neascultare, ci din ascultare față de Dumnezeu.

El S-a văzut pe cruce singur, părăsit de aproape toți. A fost părăsit până și de ucenicii cei mai apropiați care, afară de Ioan, se ascunseseră cu lașitate în fața primejdiei de a fi arestați – și nimeni, nimeni nu înțelegea încă lucrarea pentru care murea El. În jur era gloata dușmănoasă; singu­rele chipuri ce se vedeau erau ori cele tâmpe, nepăsătoare, ale numeroșilor gură-cască, pe care nu era întipărită decât o curiozitate nepăsătoare, ori cele pline de bucurie răutacioa­să.

“Pe alții i-a mântuit, spuneau ei în bătaie de joc, dar pe Sine nu poate să Se mântuiască! Să Se coboare de pe cruce, ca să vedem și să credem” (31-32).

Şi pentru oamenii aceștia murea El!

  • „Eloi, Eloi, lama sabahtani?”„Dum­nezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?

Suferința cea mai grea, a cărei adâncime îngrozitoare nu o putem deloc cuprinde, a fost pentru El, totusi, sentimen­tul poverii păcatului luat de bunăvoie asupra Sa. A însemnat să primeas­că păcatul în conștiinta Sa, să-l trăiască, să simtă toata greutatea răspunderii pentru el, să con­știentizeze cumplita vinovăție pentru el înaintea lui Dumnezeu, de parcă Însuși l-ar fi făcut. Păcatele întregii lumi, ale întregii omeniri, de la începu­tul ei, ale tuturor nenumăratelor generații de oameni care s-au perindat pe pământ atatea veacuri; tot răul, în toate for­mele lui înfioratoare, dezgustătoare, toate fărădelegile, până la cele mai josnice făcute de om vreodată, toa­tă murdăria vieții nu numai din trecut, ci și din prezent și din viitor – toate acestea le-a luat asupra Sa Iisus Hristos și toate păcatele noastre le-a purtat în trupul Său, pe lemn, pen­tru ca noi, murind față de păcate, să viețuim dreptății (I Pt. 2,24).

Odată cu păcatul, Mântuitorul a fost nevoit să ia asupra Sa și urmările lui inevitabile, care sunt cele mai groaznice pentru suflet: înstrăinarea de Dumnezeu, părăsirea de către Dumnezeu și blestemul, ce atârnă asupra noastră ca pedeapsă pentru păcat.

Suferințele Domnului au fost atât de mari, încât toată natura s-a tulburat. Soarele nu a putut răbda această prive­liște și s-a ascuns; întunericul a acoperit pământul. Acesta s-a cutremurat de spaimă și în cutremurul care a urmat, mul­te din pietrele mari care acopereau mormintele s-au prăvălit din locurile lor, Catapeteasma Templului s-a despicat.

Numai strigătul Eli, Eli ne dovedeşte că răstignitul nu s-a jucat cu noi, că nu a încercat să ne mângâie cu făţarnice estompări. (Ca-ntotdeauna, i-a tratat pe oameni ca pe fiinţe libere şi mature, capabile de a încasa adevăruri neplăcute.) Căci una e să stai la picioarele crucii şi să suferi, oricât de sincer şi de sfâşietor, şi alta e să fii pe cruce. Durerea altuia nu e a ta, e a lui, ţi-o însuşeşti numai printr-un proces ideativ, nu prin simţiri. 

Socrate mulţumeşte zeilor că scapă de vicisitudinile lumii materiale, Hristos exclamă: „De ce m-ai părăsit?” 

Deosebirea e totală între cele două morţi, şi tocmai cea divină pare inferioară, tulbure. Adevărul este că-i nespus mai umană; cea a lui Socrate, în toată măreţia ei, pare – prin contrast – literară, abstractă, supusă regiei, şi mai ales nerealistă. Socrate – cu bună credinţă şi izbândind în bună parte – se ridică de la starea de om la cea de zeu, Hristos coboară nestingherit până în straturile cele mai de jos ale condiţiei umane”.

  • Care este semnificația acestui sacrificiu?

Moartea a intrat în creație prin despărțirea omului de Dumnezeu. Omul a ieșit din mâinile Făcătorului o făptură minunată, înzestrată cu toate călitățile minții, inimii și voinței – dar, ca [o] condiție a libertății, în firea lui există posibilitatea păcatului, în luptă cu care omul trebuia să-și dezvolte din proprie inițiativă puterile morale, călăuzit de iubirea de Dumnezeu și de ascultarea de voia Lui. În acest scop a fost dată prima porun­că, ce interzicea gustarea din roadele pomului cunoașterii binelui și răului – însă când duhul rău a început să-l ispiteas­că pe om și i-a infățișat „strălucitele” perspective ale acestei cunoașteri, … omul a sucombat tentației. În loc să respingă ispita în numele iubirii de Dumnezeu, în numele ascultării, el a vrut să se facă singur de o seamă cu Dumnezeu! Trufia și orgoliul au triumfat asupra dragostei.

Încălcând porunca lui Dumnezeu, omul a opus de bună­voie lui Dumnezeu, făra constrângere exterioară, propriul eu, propriul egoism. A făcut din sine însuși, nu din Dum­nezeu, centrul vieții sale, și-a facut lege din voia proprie, și-a făcut dumnezeu din sine însuși, si astfel a devenit față de Dumnezeu un adevărat vrăjmas. Omul s-a separat de Dum­nezeu, a început să slujească eului propriu și a devenit rob al lumii, de la care a început să caute fericirea. Urmarea acestei înstrăinari de Dumnezeu a fost deplina pervertire a vie­ții – nu numai a vieții omului, care e vinovat pentru aceasta, ci a vieții intregii naturi. Din pricina precumpănirii egois­mului omenesc a fost pierdută nu numai unirea omului cu Dumnezeu, ci și unirea dintre oameni.

Depărtarea sufletului de Dumne­zeu se răsfrânge neîntârziat în sufletul omului, în conștiința lui, printr-un simțământ de zbucium, de teamă, de vinovăție. Omul se află într-o stare de sclav ce simte înălțat deasu­pra sa biciul stâpânului. 

Trep­tat, Dumnezeu e izgonit din suflet de spaima în fața Lui, de groaza cumplitei Lui judecăți și răsplătiri; în conștiin­ta păcătoasa și chinuită a omului, din Dumnezeul Dragos­tei și Părintele oamenilor, El devine o ființă înfricoșătoare; și din chipul Lui luminos, în sufletul înfășurat în pâcla de nepătruns a întunericului duhovnicesc și a păcatului, mai rămâne doar o nălucă tulbure, amorfă, care înspăimântă deja prin caracterul său misterios, ca ceva necunoscut și cu neputință de cunoscut. Fantoma Dumnezeului groaznic, născută din întunericul duhovnicesc, stă ca un perete al despărțirii între oameni și Dumnezeu, slăbind în ei năzuința spre Dumnezeu și dând naștere deznădejdii. Această piedică dintre Dumnezeu și oameni poate fi înlă­turată doar prin răscumpărarea reală a păcatului.

Prin sacrificii, ritu­aluri si ceremonii religioase omul năzuiește să capete milos­tivirea lui Dumnezeu ca, în loc de Judecător mâniat, să afle în El un Tată iubitor. Această năzuință fundamentală a luat în diferitele religii forme uneori sălbatice. Îndelung și în zadar a căutat omenirea liniștea sufleteas­că, răscumpărarea pentru păcat. Aceasta nu a putut fi atinsă prin jertfe și nici un mijloc n-a fost de ajuns pentru a birui groaza de Dumnezeu, simțământul despărțirii și înstrăină­rii de El. Şi este pe deplin firesc să fie așa: de vreme ce forța împotrivirii față de Dumnezeu, de care omul a dat dovadă căzând în păcat, poate fi nimicită, potrivit legii compensați­ei, numai printr-o forță de egală mărime a ascultării, a abne­gației, a dăruirii față de Dumnezeu.

Sfințenia și nepăcătoșenia lui Iisus Hristos, firea Lui cea dumne­zeiască, au împărtășit jertfei de pe Cruce o însemnătate atât de mare și atotcuprinzătoare, încât această singură jertfă răs­cumpărătoare a fost nu numai pe deplin îndestulătoare ca să acopere și să șteargă toate nelegiuirile neamului omenesc, ci le-a și covârșit nesfârșit de mult în cumpăna dreptei judecăți Dumnezeiești.

Din iubire față de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a întrupat și a primit moartea de bună voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o învinge. Astfel, Hristos întoarce rostul morții – ca trecere spre viața veșnică.

El a învins moartea nu numai pentru că a fost Dumnezeu, ci și pentru că umanitatea Lui a fost fără de păcat.

Pentru Hristos moartea nu era inevitabilă, deoarece El fiind străin de păcat, nu purta în Sine germenele morții. Hristos nu moare de o moarte naturală, rezultat al unui proces ce culminează cu descompunerea fizică, nu este atins de vreo boală, ci primește moartea de bună voie. De aceea îndură moartea în toată grozăvia ei, moartea prin excelență. 

Iubirea lui Dumnezeu pentru om se revelează mai ales în jertfă, prin aceasta ea făcându-se mai evidentă. Prin iubirea Sa, Hristos a vrut salvarea omului. “Fără jertfa de pe cruce am fi ştiut ceva despre iubire în general, dar n-am fi ştiut nimic despre iubirea lui Dumnezeu faţă de noi.”

“Că aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat la moarte pentru ea (Ioan 3, 16). Nu pentru că n-a putut să ne izbăvească pe noi în alt chip, ci a voit să ne înveţe prin aceasta pe noi dragostea cea folositoare.

Potrivit lui Nicolae Cabasila, “două particularităţi îl caracterizează pe cel ce iubeşte şi îi asigură biruinţa: faptul de a face bine, prin toate mijloacele, obiectului iubirii sale şi, la nevoie, de a suferi pentru el dureri şi chinuri teribile. Această a doua mărturie de iubire este mult superioară celei dintâi, ori, Dumnezeu era neputincios să o dea fiind nepătimitor … Atunci El născoceşte această umilinţă, caută să se pună în starea de a putea îndura dureri şi chinuri pentru a convinge de iubirea Sa pe cei pentru care va suferi atât”

Sursa: efemeride.ro, evz.ro, cuvantul-ortodox, ziarullumina

Aboneaza-te la Canale Tv Romanesti

1-echipamentgratuit-1030x215

0 replies

Leave a Reply

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Leave a Reply